Poate ca a trecut pre mult timp ca amintirea ta sa-mi aduca a tine. Poate ca ceea ce mi-a conturat portretul pe lespezi proaspete cu stil si indrazneala acum vrea panze si uleiuri scumpe sau rembrandt (hartie) si carbuni de fag. Bine ca n-am gasit carciuma si am baut-o. Mi-e somn. Poate-l termin mai tarziu…
Enigma… sau vând trup – schimb
Ascunsă într-un contur de scrum și mototolită, pierdută de tine prin cearșafuri, dar vulgar de evidentă pentru ceilalți. Poate că de data asta o să rămână… mereu. E îndrăgostită căci a mai fost. De data asta o să se întoarcă chiar dacă n-o să vrea să rămână la capăt – până la capăt, la casa pe care o chemi din trupuri noi în sufletele pătate de caudine. Înțelegi?! Eu nu-nțeleg ce am vrut să zic… Sunt cuvinte scrise sau rostite fără garanție, cuvinte ce n-am să le iau înapoi chiar dacă te scot din minți și n-am să le schimb chiar dacă nu-ți vin bine. Sunt vorbe nimerite pe umbrele durerii. N-am gustat otrava, ce dulce să-mi facă viața și nici n-am simțit durerea care să nu-mi stârnească un zâmbet, măcar la final, inspirat din eșec, farsă, boală sau crimă, ca viața. A înnebunit solipsistul. E dement! Și-mi place.
Au fost vorbele scrise care n-au contat, le-am șters pe acelea care nu vor fi uitate niciodată, lăsându-le pe cele care vor fi citite și uitate.
Salcâmi în ceaţă
Îmi umplu gura cu vorbe mărunte, pe care vi le scriu, încercând să-mi amintesc dacă am ştiut vreodată de ce fac asta. Prin crăpăturile vieţii, acidele vremii îmi sfârâie pielea iar timpul îmi patinează cugetul. Îmi lipseşte, îi rostesc numele, dar asta o alungă. Mi-e dor de lacul morii, de liniştea virală. Îmbolnăvit de visele oraşului, culeg mahmur salcâmi în ceaţă şi-mi proptesc indexul în bărbie, aşteptând să-mi chemi liftul la etajul potrivit.
Fur muzica din câmp şi-o ascund în zvastici frânte ca să chem pe alte fronturi mortea din case dragi, s-o-nec în noroi, în şuvoaie de sânge şi ploi, s-o-mpac, iar glasul ei izvorât din tăcerea vântului să m-adoarmă în spume albe.
Schizofrenie sau dialog cu demonul schiop
– Aș mai trage un fum înainte să încep, căci cafeaua rămasă de ieri dimineață are un gust oribil. Te-am citit, iar acum într-adevăr mă simt dator… cu un răspuns. Nu sunt mai bun decât tine, poate că nu ești tu suficient de bun pentru ea sau… nu știu. Vagonul 4 s-a oprit la un capăt de linie, odată cu locomotiva și celelalte vagoane, cu mult înainte ca demonul șchiop să verse Acheronul în talvegu’ calmului tău de ceas binar. Mă-nțelegi?
– Da, și mă bucur că s-a întâmplat, căci acum pot s-o scriu. Plagiez incisiva realitate în rânduri sparte de ochii ei plânși și îmi făt pruncul retardat, de amorul absurdului, în brațele ei ca s-o scârbesc de ura din pantecele patinat de timpul în care îți gustam saliva de pe buzele ei. O așteptam ca pe o scrisoare cu vești bune, dar acum am primit-o fără timbru și destinatar, era goală… ca un plic fără sărutul franțuz.
Critică şi autoironie sau “Best second place”
Nu sunt nici cel mai puternic şi nici cel mai inteligent reprezentant mascul al speciei noastre, dar sunt perfect în imperfecţiunea mea. Am scuza de a nu demonstra nimic, dreptul de a spune “eu” şi un mandat de “viaţă” preventivă pe numele meu pe care încerc cu tot dinadinsul să-l suspend prin căile licite şi ilicite ale viciului.
Muşchiul atrofiat pompează sânge în atrii şi ventricule, pregătindu-se de o nouă implozie. E ciudată durerea, dar e bine aşa, înseamnă că m-am îndrăgostit. Oare să storc lacrimile în măruntaie pentru a îneca moliile iubirii sau avântul să mă izbească de Zenit înainte să pictez în tonuri purpurii goliciunea Nadirului latent al lui Barbu?
“Păcatul ne cunoaşte, şi noi pe el,
Dar nimic nu ne desparte,
Lăsăm aripile în cer…”
Nudul sufletului meu
Sunt o mie de vorbe care nu fac nici un ban, dar pe care tot am sa le scriu. Este ultimul sarut de la revedere si ultimul de bun-venit. Sunt prietenii adevarati care mint pentru tine. Sunt toate stihurile pe care le adori la fel de mult. Este binecuvantarea lor, a sotiei si a celui mai bun prieten.
Am intrat in mare, dar nu am iesit ud. Am strans garoul, dar nu am iesit spart. Inseamna ca nu o fac bine si imi pare rau ca nu pot sa va plac pe toti sau ca nu mai am puterea sa va urasc, dar am sa va scriu caci vad totul prin orbitele unui orb.
Filosofie urbana sau “My Shits Fucked Up”
Călcam pe praf şi cioburi de scoici, pe urmele altor oameni, visând la rândul meu la sărutul ei sărat, la zâmbetul narcotic şi ochii căprui ce îngheţau albastrul Mării Negre.
Sub talpa omnipotentă, cochiliile ritmau cântul calm al mării, iar valurile neobosite plesneau pe stânci ca beţele tobarului pe cinelul mare, plasându-mă iar la vechea vamă a visării. Lipsită de greutate, se arcuia în braţele mele. Începuse jocul cu regulile mării precum dansul nupţial al scorpionilor guvernat de duhoarea morţii şi raţiunea veninului. Picăturile de pe faţa şi pieptul ei mă făceau să mă gândesc la roua gingaşă de pe firul tăios al ierbii.
Luntraşul îmi zdrobeşte rotulele de ţărmul mării pe care nu era ea, ci doar întuneric, frig şi vin vărsat pe nisipul rece.
Bună dimineaţa Micului Paris
Este încă o după-amiază pe care eu o consider dimineaţă. Intru în transă la gândul că totul e bine aşa, că zâmbesc fără să-mi fi intrat ultimul salariu pe card sau fără s-o fi întâlnit încă pe Eva. Dar asta nu mă împiedică să scriu un articol în care să vă spun cât de relaxat şi pozitivist sunt pentru simplul fapt că reflexiile soarelui de pe blocul comunist de vizavi îmi luminează cadrul, pentru că am amânat să public „Crima rândunicii”, la care nu am un alibi, pentru că simt că am puterea să mai împlinesc un nou vis sau poate pentru că nu pot să mă gândesc la vreun motiv care ar face viaţa mai puţin promiţătoare decât este.
Song for Sandra
Simfonia ploii înmuia jazul în timpanele mele. Mă îndrăgostisem de femeia cu cel mai urât profil, cel al disperării. Hotărâsem să i-o fur bietului bastard ce-o invitase în acea seară la concertul său. Era pianistul şi era genial.
“Song for Sandra” a fost prima piesă, evident, dedicată ei, dar ea nu se putea uita la virtuozul ei curtenitor, aparent suferind de Down, căci pianistul o irita pe marchiza de Dorobanţi, la fel ca mâncărimea din a treia zi de la îndepărtarea părului pubian. Însă basistul… Sandra citea în privirea lui Andreas partiturile pe care tocmai le-a pierdut între foile de pe portativ. Păcat că nu le putea citi şi el…
Accente
Poetului ii ramane testamentul, scriitorului – scuza, sculptorului – rana, iar pictorului – pata.
Dar mie? Doua fumuri de verde si o gura din cea mai proasta cafea, la cel mai dezamagitor apus. Necesitatea de a face poza vietii imi curma somnul, iar esecul – visul.
Vanzatoarea din chiosc putea a “Tanita”.. Mai exista? Glasul suav, aproape matern al “minionei” supraponderale mi-a provocat o erectie. “Mai iti da mami ceva?” Am luat tutunul de pe tejghea si i-am zambit ca unei chinte royale ce tocmai m-a facut pieton. Mi-a trecut.
sa nu crezi
Te priveam, incercand sa-mi amintesc daca iti stiu numele. Ii spusesem prietenei tale ca-mi poti cere numarul de telefon, apoi mi-am cerut scuze pentru comportamentul meu de copil. Ma simteam vinovat pentru toate lucrurile pe care ti le-am spus, pentru ca aveam aceeasi carte preferata, pentru ca toate minciunile pe care le-am rostit erau adevarate. Ti-am spus ca nu stiu daca am sa te sun maine si m-ai intrebat ce rost mai are, dar tot buzele tale mi-au raspuns cu un sarut ce m-a dus cu gandul la prima dragoste.
Vers
Cautand un loc in inima Evei, ajung sedat de pacatul premenstrual intre picioarele ei. Atras de furia marii, ascunsa sub disciplina valurilor, caut un rand liber in lista lui Schindler si o porunca nescrisa intre cele 10. Vrajit de dansul arcusului si spasmul delicat al degetelor ei, imi odihnesc capul pe locul contrabarbiei, sarutand ranile virtuozitatii. Iar pantecele ei imi pare un vers ce nu se termina, imbratisat de o petala de satin a unui mugure dantelat, dirijand un recital de percutie in tamplele mele.
Imi pare rau ca ceea ce am scris s-a mai citit, ca am ostenit muncind in vremea Zeului Soare, iar cand a apus m-am straduit sa visez nestiind ca dimineata voi fi prea obosit ca sa-mi mai amintesc visul.
Un alt titlu
Este adevarat ca viata ne ofera uneori ce ne dorim, iar noi nici nu observam continuand sa ne plangem sortile damnate si chinuite de rutina fiecarui vis ce ratam sa-l traim crezand ca stim ce, cum, cand si pe cine vrem. Sunt trist pentru ca am reusit sa ma incadrez in societate intr-un timp-record, ca un sofer profesionist de ambulanta, pe banda de urgenta ce aparent duce spre o noua sansa la viata, dar nu duce nicaieri, ci doar deblocheaza un nou nivel de suferinta psihica si fizica, ce nu conteneste a ne inspira cu frenezie biografiile pe drumul pavat cu bune intentii catre bine-cunoscutul loc. Sunt nervos pentru ca sunt un nonconformist intr-o lume nonconformista. Incantati de ideea de a fi unici, uitam de noi. Sunt furios pentru toate lucrurile pe care as fi putut sa le am, dar nu le-am avut, pentru tot ce as fi putut sa fac, dar nu am facut, iar ceea ce ma scoate din minti este lipsa ei.
Gata sa fiu iar luat prin surprindere de viata, si motivat de “N” scenarii imbecile ale mortii mele, incep sa caut scopul zilei si banii potriviti ca sa platesc, ca unei taxatoare la un wc public, pretul. Inscrisi in cursa 100 de metri garduri, trante, hopuri si prapastii – viata, alergam in liber picaj, ridicandu-ne demni inapoi in genunchi pentru premiul de consolare – nimeni nu castiga. Dar asta nu ma face decat s-o vreau mai mult.
Varfurile degetelor mele faceau dragoste in parul ei ca focul printre carbunii de cires. Amintirea imi tasneste precum sangele pe nas si neplacuta senzatie se instaleaza marcand o noua zi pierduta in ganduri vechi. Sarutul de adio i-a inrosit buzele ca un ceai negru fierbinte, iar ochii… poate ca i-am uitat, cum as uita datoria unui bun prieten.
Străjer în contextul crizei economice
Pe perioda celor 7 ani de acasă ni se îndrugă în cap tot felul de norme sociale, morale, creștine, deontologice și așa mai departe. Foarte frumos! Educația bazată pe principiul binelui și al virtuții, livrată eficient şi în timp util ţâncului, este un prilej de bucurie, mândrie și satisfacţie sufletească pentru orice părinte. Naiv.
Entuziasmat, cu buchețelul de flori în mânuță și îmbrăcat în detestabila uniforma, îndrăgită doar în prima zi de școală, se lovește de realitățile vieții un elev de clasa I, fiind bine pregătit de părinți pentru drumul vieții… de apoi. Căci în realitate, în acea zi, cu puțin spirit de observație, va învăța ce înseamnă să nu duci învățătoarei trandafiri, ci garoafe, va învăța cum este să nu stai în prima bancă, ci în ultima, va învăța diferența dintre Prada și talcioc, BMW și RATB, Primăverii și Pantelimon, etc.
Cea mai importantă lecție, ce-i va folosi până va închide ochii, nu întârzie nici ea prea mult. Prima “Lucrare de control” îl va învăța că Dan a luat o notă mai mare decât el pentru că a copiat și că Ana a luat nota 10 pentru că tăticuțul ei generos a cotizat la fondul clasei și, desigur, al doamnei învățătoare.
Se termină gimnaziul și te apuci să faci generala, liceul, facultatea, masterul ,doctoratul ca după toatea astea să fi pregătit să te ia nepregătit viața. Degeaba. Dezamăgirea vine când ești pus în fața faptului împlinit fără să mai ai ce face și, de parcă n-ar fi suficient, mai ești și mirat ca boul de poarta nouă. Bine măi Tândală. Păi, tu credeai că în plin colaps financiar Anuța sau Dănuț vor rămâne fără slujbele și salariile lor astronomice, doar pentru că tu îți faci treaba ta și a altora impecabil? Dar prietene, scuză-mă, ești idiot!
Aveti o tigara in plus?
Era una dintre acele repetate seri in care eu si dugy credeam sincer ca ne mancam ultima pomana, de la vreun bun coleg sau generoasa prietena, dar de fiecare data ne inselam caci soarta ne mai arunca cate o firimitura de pita, asa cat sa nu dam coltul. O ultima masa saracaciosa, chiar si pentru o singura persoana, impartita la doi oameni, ce aleg sa faca foamea impreuna la unul sau mai multe episoade, deja vazute si revazute, din “Two and a Half Men”, “Seinfeld” sau “Married with children”. Cu stomacul abia animat de cateva felii din cel mai ieftin sortiment de mezel, ce cu nesimtire se autointituleaza “Parizer de pui”, felii imbibate intr-un mustar ce trebuia sa ne taie greata, dar de fapt singurul lucru pe care il putea taia era foamea, si anesteziati de un optimism de-a dreptul retard ne uitam unul la altul si incepem sa cautam in scrumiera chistoace din care mai puteam trage vreun fum. Cu deficit de nicotina in sange, pe la miezul noptii imi iau inima-n dinti si fac o plimbare pe Magheru, pe la TNB si inchei la Universitate in speranta ca voi face rost de trei tigari, una s-0 fumez pe loc, iar cea de-a doua odata cu ovidiu in timp ce el o fumeaza pe a treia. V-am pierdut? Misiune indeplinita. Statisfactia de pe fata lui era parca provocata de tigara de dupa sex, nu cea din zicala: “Dupa o masa copioasa, o tigara canceroasa.”
PMS sau punctul maxim de siguranta
Nu inteleg de ce oricat de mult as incerca sa imi satisfac necesitatile primordiale, punctate foarte bine de Maslow in piramida sa, nu reusec. Sunt un cetatean cinstit, muncitor intr-un mediu bun conductor de idei, si cu toate astea, painea mea cea de toate zilele imi este servita o data la doua luni, sau chiar mai rar. De ce? De ce nu? Pentru ca ei pot. Lor nu le pasa. Ba, chiar mai mult! Bunul-simt lipseste cu desavarsire, adica, care va sa zica: el, care este bun-simt, nu e!. Si-o fi luat si el un concediu, medical poate, fugind de responsabilitatile lui, asa cum si alti oameni de calibru fac? Da, si in timp ce este prin Fiji cu soacra-sa, si populimea face fidel foamea cum pentru Castro o face Cuba, lasa carma in mainile ferme ale celor ma (in)competente organe. Oameni complexati de prostie, carora nu le trebuie nici macar o secunda sa ne insulte inteligenta cu minciuni de doi bani, asa cum ai face cu un copilas de gradinita. Oameni care epateaza prin vestimentatie, tehnologie, masini, ciubucuri de minimul 100 de lei pentru ospatarite frmoase- foc etc. Penibil. Ma intreb daca oare trebuie musai sa incalcam cele 10 porunci doar pentru luxul de a avea hrana, adapost si siguranta?
demonulschiop.wordpress.com 
