Credeam că e o pată de cafea, stergând-o am constatat că e zahăr brun. Eram în faţa cafenelei mele preferate iar Edy mi-a distras atenţia cu un semn discret. M-a salutat. E român, dar nu ştie româneşte. A fost născut şi crescut aici. Am schimbat câteva replici mărunte iar apoi a intrat, trebuia să discute ceva cu un coleg. M-am hotărât să mă aşez până îmi termin ţigara. Intru şi mă îndrept zâmbind spre masa la care mi-am lăsat calculatorul. Nu mai scrisesem de mult şi eram încântat că-mi venise ideea cu ce să încep. Pe fundal se auzea vag jazz, dar nu m-am străduit nici o secundă să recunosc piesa, era perfect.
Aşteptarea permisului de muncă mă făcea din ce in ce mai nerăbdător. Trecuseră aproape două luni dar îmi părea o eternitate. Mă simţeam ca un deţinut închis pentru crimă cu premeditare împotriva timpului, dar nu-mi rămânea nimic de făcut decât să ispăşesc pedeapsa dată de sistemul birocratic german. Nu-mi aminteam nimic de înainte de 1989, eram mic atunci, dar începeam să-mi conturez o idee despre acele vremuri din România în Germania anilor 2011. Nemţii îmi păreau habotnici legislativi, pregătiţi să lapideze în orice moment pe orcine încalcă Legea. Dar probabil ca mă înşelam… nu era ca şi cum tatal meu vitreg m-ar fi ameninţat că va informa organele abilitate în cazul în care m-aş hotărâ să muncesc la negru şi probabil că autorităţile doar se întâmplă să fie mereu la momentul şi locul potrivit atunci când se încalcă Legea fără ponturi de la cetăţeni responsabil.
demonulschiop.wordpress.com 