Călcam pe praf şi cioburi de scoici, pe urmele altor oameni, visând la rândul meu la sărutul ei sărat, la zâmbetul narcotic şi ochii căprui ce îngheţau albastrul Mării Negre.
Sub talpa omnipotentă, cochiliile ritmau cântul calm al mării, iar valurile neobosite plesneau pe stânci ca beţele tobarului pe cinelul mare, plasându-mă iar la vechea vamă a visării. Lipsită de greutate, se arcuia în braţele mele. Începuse jocul cu regulile mării precum dansul nupţial al scorpionilor guvernat de duhoarea morţii şi raţiunea veninului. Picăturile de pe faţa şi pieptul ei mă făceau să mă gândesc la roua gingaşă de pe firul tăios al ierbii.
Luntraşul îmi zdrobeşte rotulele de ţărmul mării pe care nu era ea, ci doar întuneric, frig şi vin vărsat pe nisipul rece.
demonulschiop.wordpress.com 